Mi-e dor de voi. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de copilul din tine. Mi-e dor de copilul din mine...Copilaria...Ce sentiment, ce stare de mult uitata...A trecut parca o viata de om de cand nu m-am mai simtit copil. Parca am si uitat cum e sa fi copil. E ca un vis frumos copilaria mea. Au ramas doar franturi in minte. Ca un film se deruleaza tot. Doar pozele imi reamintesc ca acele lucruri chiar s-au intamplat si ca acele franturi nu sunt doar rodul imaginatiei mele. E trist cand realizezi ca noi ramanem doar niste poze sau doar niste amintiri prafuite de vreme. E trist cand realizezi ca din momentul in care ne nastem de fapt incepem sa murim...Ne stingem cu fiecare secunda care trece. Si atunci nimic nu mai e ceea ce parea sa fie. Cand ajungi sa realizezi ca pana la urma imbatranesti. Realizezi ca timpul trece mult mai repede decat ti-ai dori. Nu mai esti acel nemuritor. Nu mai esti copilul care nu se temea de nimic. Devii din ce in ce mai mic odata cu trecerea anilor. Devii din ce in ce mai speriat. Nu mai e mana protectoare a mamei. Nu mai e umbra protectoare a tatalui. Ramai singur si asta te sperie. Lumea din jur nu mai e asa prietenoasa cum era in copilarie. Acum ti se pare mai haina, ca un monstru se dasfasoara in fata ta si numai tu esti acolo sa rapui acest balaur. De aceea cred eu ca atunci cand devenim maturi simtim nevoia de a avea pe cineva in jurul nostru. Pe acel cineva care ne tine de mana atunci cand ne este frica. Exact ca in copilarie...
PS: Dedic acest blog mamei care nu m-a nascut, tatalui care nu m-a procreeat si fiului meu nenascut...
