Sunt nascut din ura si conceput din iubire... Doua sentimente atat de opuse dar totusi atat de asemanatoare... Ura e ca un copil care tanjeste dupa tot ceea ce ar putea atinge, pe cand iubirea e ca un copil cuminte dar total neindemanatic care distruge tot ceea ce atinge... Am fost acuzat ca scriu prea "negru", prea pesimist, dar poate ca e timpul sa privim lucrurile si asa cum sunt, nu numai sa le colorom pe toate in roz cand de fapt lumea are si nunte de gri, negru. Singurul lucru pe care mi-l reprosez pana acum e ca am lasat ura sa-mi acapareze mai mult decat trebuia din viata. Cuvantul "ura", acest sentiment de altfel pe cat de distrugator pe atat de constructiv, trebuia sa exprime altceva.
Cuvantul "ura" este mult prea simplu si mult prea inexpresiv pentru a exprima trairile atat de puternice care te rascolesc in momentele de manie si in momentele in care viata nu mai e asa de "roz" precum o vad toti ignorantii (optimistii), care invelesc mereu totul intr-o lumina vesela, calda... Trebuie sa facem diferenta dintre bine si rau, dintre ras si plans. Sa radem cand e de ras. Sa plangem cand e de plans. Sa uram cand e de urat si sa iubim cand e de iubit. Poate exista un motiv intemeiat pentru care eu simt ca ura e un sentiment mai nobil si mai curat decat iubirea, poate doar simplul fapt ca eu m-am nascut din ura sau poate ca voi m-ati transformat. Sau poate asa stiu eu sa iubesc... Cu ura!
Si finalul este unul la fel de pesimist pentru ca eu nu stiu sa scriu altfel. Viata nu m-a invatat sa scriu altfel. Puteti sa ma condamnati pentru asta? Poate ca da. Dar cine va da acest drept mai ales ca toti sunteti de acord cu mine in adancul sufletului vostru, numai ca nu aveti taria de caracter de a recunoaste acest lucru. Poate si voi sunteti nascuti din ura. Cine stie... Poate intr-o zi noi toti vom afla...
