Autoportret...

Cearcanele de sub ochi stau marturie noptilor pierdute. Mainile tremurande de ura duceau tacticos o tigara spre gura, de altfel scrumiera era plina. Iese...Nori grei apasa pe umerii lui putin lasati. O ploaie rece ii biciuieste fata, care in ciuda tineretii lui este deja brazdata de riduri. De sub fes ii ies pletele. Tamplele-i sunt albite parca de timp, timp care nu prea a avut rabdare cu el. Paseste nesigur pe caldaramul murdar. Oameni, siluete, trec agale pe langa el. Nu vede nimic, priveste in gol, fix, gandurile lui sunt departe. Ochii sunt singurii care nu tradeaza sufletul. Acolo in adancul lor mai exista speranta. Tineretea din ei inca nu a murit. Parca o flacara plapanda inca mai arde in ei. Se opreste pentru o clipa. Ceva sau cineva i-a atras atentia. I s-a parut ca in masa de oameni a recunoscut o persoana. Se insela...Era singur. Nimeni nu-l cunoaste dar parca toti il privesc cu mila, prieteneste chiar. Strange din pumni, stiind ca in spatele mastilor aparent prietenoase si vesele se ascund adevarate grimase inveninate ...Vrea sa strige, dar galsul nu-i razbate... Atunci ingenunchind cu pumnii stransi se uita la cer. Isi cerea iertare pentru noi cei multi. Pentru noi care ne ascundem mereu in spatele unor masti false din ceara. Ne ascundem pana si de noi insine...

Poate va regasiti in acest autoportret...