Razboiul in doi - sau cum sa te lupti cu tine insuti

Vine o zi cand pana si papusile se razvratesc impotriva papusarului, iar rezultatul este unul odios...

Analizand de-a lungul timpului mai multe cupluri, am ajuns la concluzia ca o relatie, de cele mai multe ori, duce inevitabil la un razboi de dominare. Ambii parteneri incearca sa-si impuna valorile, punctul de vedere sau stilul de viata, fie evident, in forta, fie subtil, la nivel psihologic. Poate ca multi care sunt intr-o relatie acum, din orgoliu sau fie nu au curajul sa recunoasca, nu imi vor dreptate. Vor spune ca vorbesc din propriile experiente si totul este subiectiv. Poate asa e, dar pana la urma aproape orice relatie este una subiectiva, bazata pana la un anumit nivel pe egoism, sa ne fie noua mai bine, sa incercam sa punem Universul in miscare si sa se roteasca in jurul nostru.

Oare nu ne place sa ne construim o lume ideala in jurul nostru, unde toti cei care intra au un rol bine invatat, bine determinat, iar miscarea scenica trebuie sa fie bine prestabilita si sa nu existe loc de improvizatii, pentru ca nu e asa, mereu dorim sa stim ca detinem controlul. Ori daca o persoana isi impune setul de reguli si de valori in universul nostru parca "piesa de teatru" se transforma intr-o improvizatie si asa ajungem sa ne panicam, sa devenim speriati si sa reactionam din ce in ce mai fals, mai departe de realitatea noastra interioara. Dar poate ca un astfel de "razboi", pornit din dorinta de dominare, nu e altceva decat o frustrare interioara, prin care incercam sa ne ascundem defectele noastre. Incercam sa gasim perfectiunea in imperfectiune, sa gasim lucrurile care lipsesc din noi proiectandu-le si sadindu-le in altii. 

Si astfel partenerul nostru de relatie devine o reflexie a noastra in oglinda mintii si vedem in el poate defectele noastre si incercam sa le corectam in loc sa incepem prin a ne corecta pe noi insine. Sa gasesti un echilibru intr-o relatie este extrem de greu, daca nu cumva imposibil. Mereu va exista un dezechilibru mai mult sau mai putin evident. Un partener e mai visator, celalat mai pragmatic, unul iubeste marea, celalat o detesta... Pana la urma aceasta lupta de impunere a unui punct de vedere nu este altceva decat un razboi cu propria conditie, cu propria persoana. Se presupune ca daca lasi mai mult de la tine, esti o persoana slaba, daca cedezi fara lupta nu stii sa-ti sustii valorile si principiile si prin urmare ai nevoie sa inveti din nou si sa te redefinesti ca persoana, sculptat fiind sub atenta supraveghere a celuilalt. Si cand transformarea se produce, devii un om fals, devii altcineva si in mixul asta la randul tau devii imprevizibil, iar partenerul tau devine la fel de speriat si se retrage... 

Se retrage cu regretul ca nu ai fost ceea ce a cautat, dar de fapt nu realizeaza ca tu mereu ai fost acelasi, mereu ai avut aceleasi idealuri si principii, dar care au fost suprimate in goana dupa dominare. Si cand nu reuseste sa se transforme pe sine alege sa fuga, abandonandu-si "creatia"... 

Dincolo de strigatul neputintei

"Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina, dar care in cele din urma se va stinge si ea". 

Raza de lumina a lampii unui batran, uitat in strada de un sistem ticalosit si de oamenii-neoameni, as adauga eu. Este povestea celor multi, povestea unui batranel simplu care are cel mai mare "acoperis" deasupra capului - cerul. Povestea incepe intr-o luna de mai, primavara tarzie, cand seful de sectie il anunta ca se afla printre cei disponibilizati. Nimeni nu mai avea nevoie de serviciile si de experienta lui, intr-o lume in care valorile sunt inlocuite de non-valori. "Vor fi salarii compensatorii", i s-a spus, dar el un om activ inca, in ciuda celor 55 de ani, nu putea accepta asa ceva, dar in final resemnarea a venit ca o obligatie. A urmat o perioada grea de acomodare cu statutul de somer, el un om activ, un inginer care toata viata s-a dedicat profesiei. Nici la inmormantarea sotiei nu a ajuns, prins fiind intr-o delegatie. La moartea unicului fiu, cu lacrimi in ochi povesteste, ca a reusit sa ajunga fix cand "il acopereau cu pamant" pentru vesnicie. 

Respira sacadat, incearca sa se adune putin, isi sterge lacrimile de pe fata brazdata de riduri cu palmele-i murdare si continua sa isi spuna povestea vietii scrisa pe alocuri de altii...

Dupa o perioada lunga de "ratacire", eu as numi-o depresie, timp in care unicul sau prieten era alcoolul, s-a imbolnavit grav si nu mai putea avea grija de el. Atunci o familie de "binevoitori" au promis ca vor avea grija de el "pana cand moartea ii va desparti", doar ca aveau nevoie de o garantie in schimbul "omeniei": casa. Lucrurile pareau ca intra in normalitate, el acceptase statutul de somer si astepta ziua in care va deveni pensionar cu acte in regula. Numai ca ce nu intelegea batranelul, in naivitatea lui, e ca acea normalitate era de fapt "normalitatea" impusa de altii, o normalitate ticaloasa si plina de venin. La nici o luna dupa perfectarea actelor de vanzare-cumparare, cand s-a intors din parc a vazut ca yala fusese schimbata.

A urmat o perioada lunga de procese, batai incasate doar pentru simplul motiv ca dorea sa isi duca restul zilelor in casa sa. Nu a avut castig de cauza in proces, iar acum dupa 3 ani de stat pe strazi, doar amintirile au mai ramas din ceea ce odata era o viata normala, banala pe alocuri, a unui OM normal. Nu cerseste, ci doar sta chircit intr-un colt, rezemand zidul unei cladiri. La finalul discutiei imi zambeste si imi spune cu lacrimi in ochi ca speranta nu a murit: "Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina pentru toti", "dar care in cele din urma se va stinge si ea", as fi vrut sa adaug. 

M-a impresionat profund acest om, care in ciuda la tot ce i s-a intamplat in viata a reusit sa isi pastreze o urma de speranta, a reusit sa isi pastreze demnitatea si poate mai presus de orice, este mai uman decat multi altii.

A pierde normalitatea si apoi sa realizezi cat de mult a contat cred ca este extrem de dureros. Dar poate, nu e mai dureros sa pierzi increderea in oameni? Sa stii ca pentru tine din acel moment omenirea a murit tacut si astepti doar trecerea in intuneric, raza lampii invechite se va stinge plapand si usor, exact cum viata batrnelului s-a rezumat in cateva minute, in cateva amintiri relatate printre lacrimi...

Marche funèbre...

Photo rights: http://www.firsthdwallpapers.com

Cand cuvintele sunt doar un mijloc de comunicare si nu un mod de a exprima esente, atunci distanta dintre adevarata personalitate si falsitate devine din ce in ce mai mica. Se produce un fel de identificare cu propria neputinta si cu propriile frustrari. "Da-i unui om o masca si acesta va spune adevarul", poate asa trebuia sa-mi incep postarea.

Mi-am imaginat o sceneta in care personajele principale sunt fictive si orice asemanare cu realitatea este pur intentionata...

El: - Nu credeam ca o sa mai vii (cateva momente de pauza, timp in care trage cu sete dintr-o tigara). A trecut ceva timp de cand nu am mai venit aici. Nu am avut curaj. Credeam ca sunt mai tare dar se pare ca sunt un om slab.

Ea: - Nu spune asta! ( El inca nu se uita la ea si bea dintr-o sticla de votca)

Ea: - Vad ca te-ai apucat de baut!

El: - Imi era dor de tine. Parca mai ieri eram doi oameni fericiti facandu-ne planuri de viitor, iar acum au ramas doar amintirile si visele neimplinite.

Ea: - Nu trebuie sa ne mai vedem niciodata! Trebuie sa fii tare! Trebuie sa mergi mai departe! Lucrurile se vor rezolva! O sa vezi...

El: - Nu pot si nu vreau sa merg mai departe!

Ea: -Trebuie! Pentru noi trebuie sa faci asta!

El: - Pentru noi? Nu intelegi ca nimic nu mai are sens acum? Nu intelegi ca tot ce aveam, erai tu? Nu intelegi ca...(se uita spre Ea dar, Ea deja disparuse). Isi pune capul in maini si incepe sa planga scurt si rapid.

Vocea ei persista si acum in mintea lui, iar cuvintele ii lovesc tamplele ca niste ciocane: "Trebuie sa fii tare. Trebuie..." 

Realizeaza ca dulcea lui iluzie s-a dus, s-a dus si nu se va mai intoarce. Era timpul sa treaca mai departe, sa se maturizeze, sa zambeasca mai mult si sa uite trecutul. Nu are nimic de castigat daca isi traieste viitorul prin prisma trecutului. Dar Ea care nu mai e. Viermii oricum demult au ros si ultima farama de umanitate din sufletul ei plin. Ea cui ii ramane? ... Si atunci El zambind isi da seama ca acele cuvinte, de fapt, erau pentru Ea: "Trebuie sa fii tare"...

Soldati cu suflete de plumb...

"Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine."

Oamenii se nasc, mor, trec pe langa mine ca niste umbre, fara forma, fara glas. Inert zambesc, din reflex catre voi, dar oare stim sa ne bucuram cu adevarat de clipele mici, banale, dar care fac de cele mai multe ori diferenta intre depresie si normalitate, intre decadere si echilibru. Stim sa apreciem oamenii buni din jurul nostru? Stim sa ne bucuram din suflet pentru omul de langa noi, asa cum ne bucuram cand eram copii, sau suntem doar niste egoisti perfizi si "zambim in barba" contempland la esecurile celorlalti. Raportandu-ne mai usor la ceilalti decat la noi, negand insasi existenta vietii lasand totul la voia intamplarii.

Ca intr-un dans perfid al mortii, soldati cu suflete de plumb imi joaca feste. Capul imi e prea greu sa-l mai tin pe umeri sau poate trupul imi e vlaguit de povara. Apasa timpul pe umerii mei si pentru o clipa realizez poate ca dincolo de jocul nefiresc al vietii moartea vine ca o izbavire pentru unii dintre noi. A fost doar o idee rapida, am alungat-o repede. Metroul se apropia rapid de peron, atat de simplu ar fi fost! Dar copilul din mine a fost aruncat acolo pe sine. A murit! Nu mai este... Cu ultimele puteri ma apuca de pantalon, incercand sa se suie pe peron. Il lovesc fara mila, cade si imi zambeste de acolo de jos. Stie ca deja l-am iertat si ca el nu imi mai apartine. Metroul pleaca din statie si odata cu el ultimele ganduri inocente.

Stiu ca parca acel "copil din mine" avea un nume candva. L-am uitat, asa cum am uitat cine eram si cine voi fi. Bine ca stiu cine sunt acum. Ce usurare! Dar chiar! Cine sunt? Oh, copile! Ce am facut? Ma vei ierta oare pentru ce am facut? Pentru timpul pe care ti l-am furat, pentru toate visele pe care ni le-am zdrobit?

Dincolo de grotescul situatiei, timpul precum un metrou va veni si peste mine si aidoma copilului din mine voi fi si eu strivit sub rotile lui grele si in incercarea mea disperata de a ma salva ma voi agata de pantalonul unui batran, de o speranta, dar totul se va sfarsi. "Eu-ul" meu de acum va fi la mana unui "eu-batran", si nu se va uita la mine, asa cum eu nu m-am uitat la acel "eu-copil". Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine...